Importanta atitudinii parentale in dezvoltarea personalitatii copilului este binecunoscuta in psihanaliza, totusi, exista putine informatii despre rolul relatiei parinte-copil in cadrul bolilor psihosomatice aparute la acestia din urma.

In ultimii 8 ani am avut oportunitatea de a studia si trata 20 de cazuri ale unor copii cu suferinte psihosomatice, impreuna cu mamele lor. Am descoperit o anumita caracteristica a relatiei mama-copil care se repeta in toate cele 20 cazuri si care actiona ca o forta, precipitand declansarea si perpetuarea bolilor psihosomatice la acei copii.

Mama, in toate aceste cazuri, avea o dorinta inconstienta de a tine copilul intr-o stare de neajutorare si dependenta aproape la fel de puternica ca cea intalnita la mamele copiilor psihotici. Mama si copilul se constituiau intr-o unitate psihica simbiotica, in care copilul se supunea in mod inconstient dorintelor venite din inconstientul mamei; era ca si cum copilului i se dadea o comanda sa se imbolnaveasca, ceea ce insemna in realitate ca ramanea dependent si neajutorat, incapabil de individuare psihica.

 

Cazul 1

Mama lui John prezenta semne de depresie profunda, cu simptome somatice. Ea avea dificultati majore in a avea grija de cei doi copii ai sai. Simptomele sale au au aparut initial la nasterea primului copil si s-au intors cu si mai multa putere la nasterea lui John, mai ales ca nu isi dorise un alt copil sau cel putin nu atat de repede, la doar 2 ani de la prima nastere; in orice caz, s-a consolat cu speranta ca poate de data aceasta va avea o fetita. Mai mult decat atat, a pregatit un nume de fata pentru bebelus si i-a dat initial  lui John nume de fata, pe care l-a schimbat in nume de baiat abia in anul doi de la intrarea in terapie.

I-a fost foarte greu sa aiba grija de John in primul an deoarece suferea de oboseala cronica si migrene puternice. John avea probleme cu mancatul in timp ce copilul mai mare se agata de ea si plangea; ambii copii raceau foarte des. In jurul varstei de 2 ani, dupa o operatie de indepartare a amigdalelor, John a inceput sa aiba niste episoade de ameteala si confuzie, aproape lesinand. Mama a fost sfatuita sa-l palmuiasca ca sa-l scoata din starile acestea si sa-l stropeasca cu apa rece. Curand insa si-a dat seama cat de rau ii facea tratamentul acesta si a incetat sa-l mai aplice. Intre timp John a dezvoltat o forma de astm bronsic si a inceput sa aibă probleme de comportament.

Analiza mamei a relevat ca pentru ea John reprezenta in fantasma imaginea fratelui ei mai mic pe care „l-a primit” cand avea 2 ani si jumatate si cu prezenta caruia nu s-a impacat niciodata, mai mult, s-a transformat dintr-un copilas vesel si sanatos intr-unul dificil, plangacios si care se imbolnavea des. Ea a proiectat pe John aceasta problema nerezolvata din relatia cu fratele ei. Analiza a ajutat-o sa admita ca inconstient i-a dorit moartea lui John si sa-si dea seama de tratamentele sadice aplicate fiului sau. De asemenea a constientizat ca boala si comportamentul lui neadecvat au fost scuza perfecta pentru a-l respinge si pedepsi, avand in acelasi timp dorinta de a-l tine legat de ea, neputincios si depedent.

Cand mama a inceput analiza, John avea 6 ani si nici mama, nici tatal si nici alergologul care il trata nu au vrut sa ia in considerare ideea ca boala lui ar putea fi de natura psihosomatica ci se concentrau pe cauze concrete, exterioare: mancarea, alergenii din aer, etc. Mama se concentra doar pe simptomele fizice (ale copilului si ale sale). John ajunsese sa stea mai mult acasa decat la scoala, avand in acelasi timp o dieta alimentara foarte stricta. Mama, care intre timp capatase cateva insighturi in analiza, a inceput sa-i reintroduca in meniu alimente interzise, asigurandu-l ca nu se va intampla nimic rau, astfel incat, in cateva saptamani John revenise la o alimentatie normala, dar continua sa aiba crizele de astm.

Spre sfarsitul primului an de analiza al mamei, John devenise capabil sa verbalizeze nemultumirile si deseori ii spunea mamei: „Cand ma strangi asa tare, atunci fac crizele de astm” sau „cand ma zgaltai sau ma lovesti”. Mama a observat ca atunci cand il pedepsea excesiv urina pe capacul de la toaleta  sau se scapa in pantaloni cand venea de la scoala, de asemenea, avea un atac de insuficienta respiratorie. Si mai avea astfel de accese cand ea se retragea in camera ei din cauza unui puseu migrenos.

Tot acum este momentul in care mama recunoaste contributia proprie la boala baiatului si desi pana acum il proteja excesiv, nelasandu-l sa alerge, sa faca efort, punandu-l in pat oricand i se pare ca urmeaza sa se declanseze un episod; incet-incet reuseste sa se relaxeze in privinta asta si sa-i transmita si lui mai multa incredere in corpul sau. Intr-o dupa amiaza, dupa ce se jucase cu un alt baiat si se alergasera destul de mult, John vine la mama si ii spune:

„Simt ca nu pot sa respir!

De ce sa nu poti? Doar te-ai jucat putin cu prietenul tau si v-ati distrat!

Am alergat tare dupa el!

Asta nu e un motiv ca sa apara un episod de astm.

Dar totusi, am alergat tare…

Chiar si asa, nu vad nici un motiv…!”

In momentul acela John s-a uitat la mama sa sa verifice daca chiar crede ceea ce spune si vazand-o calma si linistita, a reusit sa se calmeze si el. Dupa acest episod, nu au mai aparut episoade de wheezing.

 

Un incident interesant a avut loc in timp ce John facea baie. Mama i-a pregatit baia, avertizandu-l sa se spele repede ca trebuie sa ajunga la o intalnire. Intrand sa verifice daca acesta a terminat, l-a gasit intins in cada, cu penisul erect, jucandu-se cu sapunul. In momentul acela s-a infuriat foarte tare, l-a insfacat de umar si i-a aplicat o sapuneala zdravana pe tot corpul si apoi l-a scos pe sus din baie. Imediat baiatul a avut un atac sever de astm, necesitand medicatie si fortand-o pe mama sa ramana acasa sa-l ingrijeasca. In urmatoarea sedinta mama a deschis ingrijorata discutia despre diferenta dintre penisurile celor doi baieti ai sai; i se parea ca baiatul cel mare are penisul prea mic, comparativ cu varsta sa, in timp ce John, dimpotriva, are penisul prea dezvoltat pentru varsta sa. Si-a dat seama ca furia ei intensa avea cumva legatura cu asta dar nu putea sa-si dea seama de ce. In noaptea urmatoare a avut un vis in care John era intins pe sinele de cale ferata, zdrobit de trenul care trecuse peste el. Si-a recunoscut tendintele agresive fata de el, imbratisarile sale fortate, in care aproape il lasa fara aer, manipularea brusca si rigida a corpului lui.

In timp mama intelege aceasta agresivitate inconstienta fata de fiul sau si isi schimba atitudinea fata de el, astfel incat acesta nu mai are simptome fizice, in schimb se accentueaza problemele comportamentale: este neascultator si provocator. Prin urmare decidem de comun acord ca mama sa intrerupa terapia si sa incep o terpie separat cu John. La inceput a fost foarte dificil, atat din partea lui, care a reactionat violent, distrugandu-mi cabinetul in primele sedinte dar si din partea mamei la care s-a accentuat gelozia si abandonul resimtite atunci cand fratele cel mic a sosit in familie si i-a luat locul din ochii mamei (in acest caz eu eram mama, iar John era fratele mai mic care urma sa primeasca ingrijirea mea).

Adevaratul motiv pentru care John nu se putea comporta si identifica cu sexul masculin era faptul ca mama nu putuse sa accepte ca este baiat. In inconstientul ei trebuia sa fie mort sau fata, asta insemnand fie grav bolnav, fie sters si incapabil sa se dezvolte intelectual. Ea se gandea ca mama ei a respins-o pentru ca era fata si prin urmare inferioara fratelui. De altfel, fratele a terminat o facultate in timp ce ea a mers doar la un colegiu economic si apoi imediat a inceput sa munceasca. Cand John i-a aratat un desen pe care l-a facut la locul de joaca, a fost surprinsa si a exclamat „nu stiam ca ai atata talent!” , ca si cum pana acum fusese oarba la toate performantele lui intelectuale dorindu-si parca sa nu performeze. De asemenea, dupa multi ani a fost capabila sa recunoasca faptul ca nu putea sa-i tolereze in nici un fel agresivitatea, intreband mereu retoric „de ce nu poti fi si tu un baiat cuminte?”  la care John ii raspundea: „pai atunci n-as mai face nimic din ce-mi place!” si, in ciuda protestelor, se supunea.

Sub pretextul ca nu stie ce sa faca cu timpul lui liber si ca nu are prieteni, l-a invatat sa tricoteze. Intr-o zi el a luat fularul pe care il tricota la scoala. In discutia cu mine in terapie, mama mi-a spus ca sunt demodata ca am astfel de preconceptii si ca de fapt, barbatii pot si ei sa tricoteze foarte bine. Ulterior, realizand ca il impingea in zona aceasta „girly” a acceptat sa desfasoare si activitati baietesti iar John a recuperat materia foarte bine, el chiar avand un IQ peste medie de 128.

O alta parte importanta a fost luarea unui caine, desi se presupunea ca John e alergic la parul de caine. Totusi in ziua in care a primit cainele si s-a jucat cu el nu a avut nici o reactie alergica, in schimb tatal s-a infuriat fara motiv si l-a certat foarte tare, speriindu-l. In mod normal era mai degraba un om bland, astfel incat la sedinta cu parintii a fost socat ca a putut avea o asemenea reactie. Interpretand ca e posibil ca la nivel inconstient sa incerce sa zadarniceasca planurile noastre de a demontra ca alergia este de natura psihogena, a recunoscut ca pentru el erau foarte multe schimbari si a vrut sa mentina lucrurile „cum erau inainte”. Intr-un final John a ramas cu catelusul, cu care s-a inteles bine si n-a mai avut nici o reactie alergica.

 

Cazul 2

Cand Ana a inceput terapia psihanalitica, avea 4 ani si suferea de crize intense de varsaturi asociate cu anorexie si crampe abdominale cu diaree care nu aveau o cauza organica desi facuse multiple investigatii medicale.Inca de mica dezvoltase un atasament fobic fata de mama, nelasand-o nicio secunda sa ii scape din ochi. In tratamentul analitic al mamei am aflat ca inainte de nasterea Anei, mama dezvoltase o grija obsesiva vis-a-vis de sanatatea sotului care suferea de un diabet moderat. Aceasta ingrijorare s-a agravat in timp, ajungand sa nu mai manance si sa doarma tot gandindu-se cum sa-l ajute sa-si imbunatateasca sanatatea. De indata ce a nascut-o pe Ann, a abandonat aceasta preocupare si s-a concentrat exclusiv pe copil. Cat inca era bebelus, a ajuns laconcluzia ca nu se hranea suficient si a schimbat laptele formula , marind in acelasi timp numarul de mese pe zi. Ca o consecinta a acestei schimbari, Ana a dezvoltat un episod de anorexie sever, cu diaree si voma care a necesitat spitalizare de urgenta. Dupa o scurta perioada acolo, a fost externata cu recomandarea de schimbare a laptelui formula si o reducere a cantitatii de lapte administrat pe zi. Simptomele ei au continuat, astfel incat a fost nevoie de o a doua internare la varsta de 11 luni, cand a aparut si o febra de origine necunoscuta.

In continuare simptomele au continuat chiar daca usor ameliorate pana in jurul varstei de 4 ani cand inca nu fusese trecuta pe hrana solida ci i se administra tot formula, preparata intr-un mod laborios de mama ei si administrata cu lingura. Mama sustinea ca ea e singura care stie cum sa o hraneasca pe fetita. Cam fiecare masa era insotita de varsaturi mai mult sau mai putin grave.

Dependenta extrema de mama avea la baza frica acesteia ca ceva rau i s-ar putea intampla copilului daca ar gusta dulciuri sau ar incerca sa manance hrana solida, spaima cea mai mare fiind ca s-ar putea ineca cu acestea si ar muri instantaneu.

Mama fusese mezina dintr-o familie cu cinci frati si era o fire extrem de posesiva. Lucrurile trebuiau sa se petreaca dupa dorinta ei, altminteri facea adevarate crize si ameninta cu sinuciderea. Cand avea 8 ani mama ei a refuzat sa-i dea banii ceruti chiar daca ea a facut criza bine-cunoscuta. Totusi, bunica ei, care era de fata s-a speriat de amenintarile ei ca isi face rau si s-a ridicat repede sa-si ia poseta sa-i dea banii. Din pacate, s-a impiedicat si a cazut, necesitand spitalizare, cu soldul in ghips, insa pacienta nu a parut afectata, ea relatand intamplarea cu satisfactia ca pana la urma a avut castig de cauza si a primit banii.

Cand mama ei a cazut la pat bolnava si doctorul a venit sa o vada, a trebuit sa se ocupe mai intai de pacienta, care facuse o criza de tensiune si de abia apoi sa se ocupe de mama bolnava. Pe toata perioada cat a zacut, a stat intr-o mare tensiune, cu tulburari de somn si de apetit, insa in ziua mortii a simtit o mare liniste si a putut sa manance o cina satioasa si sa doarma neintrerupt. Pana la momentul analizei ea nu a realizat cat de dependenta era de mama ei si ca aceasta dependenta s-a reflectat in comportamentul ei posesiv si dominator. De asemenea, a descoperit ca i-a fost atat de greu sa tolereze perioada de bolire a mamei pt ca nu avea nici un control si singurul mod in care a putut sa tolereze plecarea ei a fost faptul ca ea a dorit de fapt sa moara si ea i-a dat aceasta permisiune ca sa puna capat suspansului inebunitor. Aceasta gandire omnipotenta a fost de fapt mecanismul ei de aparare impotriva depresiei si a trairii doliului.

Dupa moartea mamei, s-a dus sa locuiasca cu sora ei maritata, unde, de asemenea a incercat sa-si exercite controlul asupra tuturor. Un an mai tarziu (cand avea 21 de ani) a cunoscut un barbat pe care putea sa-l domine si s-a casatorit cu el. Dupa primul an de casnicie, acesta a dezvoltat o forma usoara de diabet insa acest lucru a speriat-o peste masura, incercand sa faca tot posibilul sa controleze afectiunea, intrand intr-o stare de agitatie asemanatoare celei din perioada bolii mamei sale. In cele din urma a nascut-o pe Ana si controlul s-a mutat asupra ei. Dupa ce a inteles in analiza nevoia ei de control si motivele din spatele acesteia, a putut sa-i renunte partial la controlul sau asupra copilului. Ana a renuntat la „agatarea” de mama ei, ba chiar s-a dovedit nerabdatoare sa devina din ce in ce mai independenta, ceea ce pe mama a angoasat-o foarte tare. Desi la inceputul terapiei prin joc, o cauta din priviri pe mama, intreband-o daca are voie sa faca una sau alta, pe la a treia sedinta a declarat ca se descurca singura si nu mai are nevoie sa participe si mama ei la sedinte. Evolutia Anei a fost sinuoasa, cu perioade in care devenea din ce in ce mai independenta, iesea in fata casei si se juca cu altii copii, manca din ce in ce mai diversificat dar si cu perioade de regresie in care „testa” limitele mamei: o data a venit la ea si a inceput sa planga ca are niste crampe puternice, urmarindu-i cu atentie reactiile, dar mama, care citea o carte, nu s-a impacientat, ci i-a spus calm ca o durere de burtica nu este motiv de ingrijorare, sa se duca sa se joace in continuare caci va trece de la sine. In timp, Ana se intoarce la mama ei cu un zambet mare pe fata spunandu-i ca a avut dreptate, durerea a disparut!

Sau  intr-o zi s-a prefacut ca se ineaca cu o acadea, scotand un fel de horcait si uitandu-se la mama sa vada reactia ei. Aceasta a ramas calma si la nedumerirea fetitei: „Nu vezi, era sa ma inec!” Mama a raspuns: „Esti fetita mare de acum stii sa mananci o acadea fara sa patesti nimic rau!”

 

Cazul 3

Helen a fost adusa de mama sa la psihanaliza la 15 ani,  in momentul in care a avut un episod intens de anorexie, refuzand sa manance timp de mai multe zile si ingrijorand pe toata lumea in jurul ei. Mama, care mai fusese in terapie, si-a dat seama ca suferinta fetei are legatura cu ea si a insistat ca Helen sa inceapa terapia cat mai repede. Din pacate, ambivalenta ei la nivel inconstient era foarte puternica, astfel incat a transmis si fetei aceasta impotrivire si aceasta a spus ca nu vrea sa mai vina, ca nu o ajuta.

Intr-un final, am inceput terapia cu mama, sperand ca, indirect, acest lucru va avea influenta si asupra lui Helen. Aflu ca mama a fost fiica cea mare in familia ei si a fost nevoita inca de la o varsta frageda sa aiba grija de fratii si surorile ei mai mici, aceasta parentificare brusca creandu-i foarte multe frustrari si neajunsuri dar neputand sa se impotriveasca mamei ei. De cand s-a casatorit a inceput sa sufere de insomnii, cu o pauza in perioada de dupa nasterea fetei si pana aceasta implineste 6 ani, timp in care are o relatie simbiotica cu aceasta, care o multumeste pe deplin. O data cu intrarea la scoala si primele semne de independenta ale copilului, insomniile reapar si se accentueaza, ca de altfel si nevoile ei de control si intruziune in viata fiicei. Cand ii interzice sa se mai vada cu buna ei prietena Rita, pe motiv ca are  o proasta influenta asupra ei, determinand-o sa faca numai ce doreste ea, Helen are acel episod sever de anorexie, simbolizand parca refuzul ei de a „inghiti” situatia: „Daca nu ma lasi sa am prietena mea, si eu refuz lumea si tot ce presupunea ea, inclusiv pe tine si tot ce vine de la tine!”

In terapie mama realizeaza ca, inconstient, incerca sa traiasca prin fiica ei tot ce i-a fost ei interzis in copilarie si adolescenta, bucurandu-se de realizarile si aprecierile ei, dar simtindu-se iritata cand fiica incearca sa devina mai autonoma. De fapt visele ei, vorbesc foarte mult despre acest control asupra vietii copilului: are numeroase vise in care viseaza ca o pierde pe Helen (adolescenta fiind) si nu isi da seama de asta decat foarte tarziu. Sau ii ofera o jumatate de grapefruit (sanul mamei) iar ea refuza. Intr-un alt vis o viseaza pe Helen in rochie de mireasa care se schimba repede in rochie neagra de inmormantare. Cu o zi inainte, stiind ca Helen cauta inel de logodna, i-l ofera pe cel primit la randul ei de la mama sa, un inel superb, cu diamant in mijloc, insa Helen refuza si in noaptea respectiva apare visul ca un raspuns la frustrarea si resentimentul simtit de mama: mai bine s-o vada moarta decat casatorita.

 

In urma analizei a 20 de cazuri mama-copil, concluziile pot fi rezumate in felul urmator:

1. mama duce cu ea inconstient conflicte nerezolvate pe care le pune in act cu copilul sau, fie ca e vorba de o sora/frate pe care i-a urat sau alte tipuri de conflicte
2. proiectarea asupra copilului a acelor parti din mama pe care ea insasi le respinge ca fiind murdare, neacceptabile social, etc
3. o nevoie puternica de control asupra copilul ca si cand acesta nu ar fi o fiinta de sine separata ci o parte din corpul mamei.

 

Copilul se supune dorintelor inconstiente ale mamei dar in acelasi timp se revolta prin intermediul simptomelor somatice. Aceasta e un cerc vicios, deorece insasi suferintele sometice ii fac mai dependenti de mama (anorexie, colita ulcerativa, apatie, alergii, etc) dar le dau satisfactia ca o fac si pe mama sa „traiasca” sufeintele lor, trezind in ele multa durere si vinovatie).

 

Traducere din engleza; autor psihanalist Melitta Sperling, M.D.