Copilaria este in mod natural o perioada plina de frici si spaime mai mici sau mai mari deoarece achizitiile majore pe care copilul trebuie faca intr-un timp relativ scurt (cativa ani) presupun dificultati, obstacole, separari, pierderi, dezvoltarea tolerantei la frustrare.

Prin urmare, aparitia fricilor pe parcursul dezvoltarii este fireasca, problematic poate fi modul in care acestea sunt intelese si depasite cu ajutorul ingrijitorilor, deoarece acestia, la randul lor pot avea frici „ascunse” care se „activeaza” acum, si, din acest motiv, nu reusesc sa contina si sa filtreze angoasele celui mic, oricata bunavointa si bune intentii ar avea la nivel constient.

Fricile variaza de la cele mai simple cum ar fi frica de zgomotul aspiratorului, frica de a nu se scurge o data cu apa din cada, frica de baloane, pana la unele mai complexe: frica de o vorbi in fata celorlalti, frica de examene, teste scolare, frica de acomodare intr-o noua tara, frica de ce se va intampla dupa divortul parintilor, etc.

In momentul in care aceste frici nu pot fi continute de catre copil (singur sau cu ajutorul adultului) ba , mai mult se transforma in frici intense, irationale si pe perioade lungi de timp, avem de-a face cu anxietatea.

In spatele anxietatii exista un amalgam de motive care, impreuna, creeaza un cerc vicios care se adanceste si pune copilul in situatii din ce in ce mai dicile si mai greu de controlat.

O cauza ar fi cea biologica, in care genetic, copilul dispune de o anumita sensibilitate (copii pentru care anumiti stimuli sunt perceputi mai intens decat la ceilalti: zgomotele bubuie timpanele, lumina e prea puternica, tesaturile zgaraie pielea si reactia la factori stresori este mult mai intensa). Aici parintele trebuie sa se adapteze la copil, si sa aiba grija sa nu-l expuna la situatii care ii exced capacitatea de toleranta, chiar daca alti copii resusesc asta foarte usor.

Atunci când mama ia copilul in brate, ii „traduce” ce s-a intamplat si il linisteste, ea isi indeplineste rolul de filtru de excitatie si copilul poate internaliza procesul si ulterior poate sa se regleze emotional si fara ajutor.

Uneori, atunci cand in timpul zilei nivelul de excitatie a fost prea puternic si evenimentul nu s-a putut „digera” pe loc, apare descarcarea in somn, asa numitul pavor nocturn. De asemenea tantrumurile, spasmul hohotului de plans, se incadreaza tot la excese ale stimularii; sunt acele momente in care copilul pare cu totul coplesit de emotii, prins intr-o tornada emotionala iar parintele simte ca nu mai poate ajunge la el.

O cauza importanta a anxietatii este reprezentata de modul in care copilul interpreteaza si arhiveaza in mod frecvent intamplari care nu au fost intelese complet la momentul respectiv (fie nu i s-a explicat, fie stimululul a fost prea puternic). De exemplu: cand parintii se cearta intr-o camera si copilul asculta la usa, in mintea sa scenariul ca parintii se vor desparti iar lumea lui se va ruina este atat de greu de tolerat incat va „alege” la nivel inconstient, sa-si spuna ca de fapt se cearta din cauza lui, pentru ca nu este cuminte si ascultator, prin urmare trebuie doar sa devina foarte obedient si intelegator iar atunci, ca prin minune, parintii se vor impaca si armonia va fi restabilita.

O alta cauza este anxietatea transmisa de catre parinti – aici este o situatie delicata si prea putin luata in considerare dar care poate intretine „focarul” anxietatii in copil. Noi toti, ca adulti, ducem cu noi frici, intamplari, ramase neprelucrate de-a lungul vietii dar pe care le-am inchis intr-un sertar si putem functiona acceptabil la nivel de adult. Ele nu dispar, ci raman in forma latenta la nivel inconstient. Din pacate, aceste „schelete” inchise de mult timp in dulap si peste care s-a asezat deja praful, se reactiveaza in situatiile de anxietate intensa a copilului; si chiar daca, noi ca parinti, suntem de partea copilului, explicandu-i ca nu are de ce sa se teama, in fata lui devenim un fel de „imparatul gol”: copilul intelege explicatiile teoretice (ca nu are de ce sa se teama, ca nu e nimic grav, etc) dar, in acelasi timp simte si fricile noastre interioare, iar asta intretine conflictul si mai mult decat atat, ii provoaca multa confuzie.

O alta cauza sunt traume exterioare reale, carora copilul trebuie sa le faca fata: moartea unui parinte, divortul, mutarea intr-un loc strain, abuzul, negrijenta, bataia. Acestea sunt cele mai evidente si cumva „justifica” intensitatea anxietatii si manifestarii acesteia.

Oricare ar fi „increngatura” din spatele anxietatii copilului, merita investigata cu rabdare pentru ca un copil capabil sa-si rezolve fricile irationale acum, va deveni un adult cu baza sigura de crestere, si orice ar interveni pe parcurs in viata lui, va putea fi rezolvat, intr-un mod asertiv, sanatos.