In acest proces de afirmare a noii identitati a adolescentului, literatura de specialitate se concentreaza pe “chinurile facerii” noului adult dar exista o transformare de profunzime si pentru parintele care trebuie sa sustina simultan doua procese psihice extrem de dureroase:
-pe de o parte desprinderea propriului copil spre viitorul adult autonom,
-pe de alta parte acceptarea si constientizarea faptului ca aceasta presupune datul la o parte in fata unei vieti noi, care acum se deschide, in timp ce orizontul vietii lui se vede tot mai marginit.
Toate procesele de separare pe care adultul le-a trait pana acum in relatia cu copilul sau au fost mai putin dramatice si oarecum partiale; chiar daca de-a lungul dezvoltarii sale, copilul a capatat din ce in ce mai multa autonomie, el a ramas inca in ingrijirea si sub autoritatea parintelui. Pe cand acum, situatia este mult mai “dramatica”: forta cu care riposteaza adolescentul impotriva limitelor impuse este mult mai mare iar constientizarea desprinderii totale iminente este simtita acut de parinte.
In fata acestei duble pierderi : a copilului care isi ia zborul si a potentialitatii vietii care se restrange, parintele poate reactiona diferit. In functie de istoricul personal si de traumele personale suferite – intra in scena diferite aparari, dintre cele mai diverse, pentru a putea digera suferinta. Este posibila o reactie de negare, in care mama “intinereste” si se transforma in cea mai buna prietena a fiicei: se implica cot la cot in viata sociala a fetei si ies impreuna in baruri, discoteci, sesiuni de bungee jumping, etc. Comportamentul, imbracamintea, totul se duce spre imitarea unei pietene bune nicidecum a unei mame cu autoritate.
Negarea , sau acest „dat in mintea copiilor” se manifesta si la tata: acesta se imbraca tineresc, isi cumpara masini sport si face “baute” cu fiul adolescent.
Speranta iluzorie (ascunsa la nivel inconstient) este ca transformarea in aliat (din “dusman”), va impiedica separarea.
O alta reactie, mult mai des intalnita este cea a redobandirii controlului cu orice pret: :”unde pleci?”, “cu cine te duci?”, “la ce ora vii?” sunt cuvinte care se regasesc din ce in ce mai des in noul vocabular al parintelui devenit un gardian fara mila.
Intre cele doua extreme se afla drumul sinuos al devenirii in care parintele mai cedeaza putin in fata usilor trantite si tacerilor innebunitoare ale proaspetilor adolescenti iar acestia, la randul lor, “isi calca pe inima” si se intorc catre parinti cand dau de greu, stiind ca dincolo de mustrare si cearta exista o baza de siguranta pe care se pot sprijini pana isi fac din nou curaj sa se avante mai departe.
Insa intensitatea proceselor psihice prin care trece parintele, nu este de neglijat si el trebuie sprijinit in acest demers pentru a putea ajuta adolescentul in luptele sale interioare si a pastra o relatie sanatoasa cu viitorul adult, de pe urma careia se vor bucura nu doar cuplul parinte-copil dar si toate generatiile care or sa vina.