Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le invata bebelusul de la mama lui este reglarea emotionala. Insasi ideea de atasament sigur are la baza deprinderea acestei abilitati, ce consta in capacitatea creierului de a contine si tolera sentimentele puternice si de a nu se lasa coplesit de ele.
Aceasta functie este asigurata initial de mama prin aceasta capacitate extraordinara de a simti ce il supara pe cel mic si de a prelucra, digera aceste emotii puternice, intorcandu-le catre acesta intr-o forma pe care sa o poata tolera. In timp, prin interactiuni repetate, copilul va invata sa preia el insusi aceasta functie de auto-reglare emotionala.
Insa, in conditiile in care mama este la randul ei prinsa in propriile ei traume reflectate prin emotii coplesitoare (frica, angoasa, furie, neputinta, etc), ea nu e capabila sa receptioneze mesajele inconstiente ale bebelusului si nu poate juca rolul de “filtru de excitatie”, lasandu-l prada unor sentimente de teroare si spaima.
Bebelusul, neputand sustine la nesfarsit starea de hiper-agitatie si tensiune interioara, gaseste o solutie de supravietuire extrema, constand intr-o o disociere la nivel de psihic intre partea neputincioasa si neajutorata si cea care ia in ingrijire aceasta parte vulnerabila. Insa acest proces se face cu pretul redirectionarii energiei psihice necesara cresterii si dezvoltarii catre o supervigilenta si auto-ingrijire prea dificile pentru o varsta asa frageda, iar efectul se fixeaza in corp si se va vedea in evolutia traumatica viitoare.
Partea “ingrijitoare” va deveni in timp agresorul deoarece protectia oferita la momentul originar devine in timp un mecanism care se autointretine, avand ca scop protectia cu orice scop, aratand ca fiind periculoase orice fel de interactiuni umane. Prin aceasta, se taie orice cale spre vindecare, in conditiile in care reglarea emotionala se invata prin co-participare cu alte persoane de incredere. Daca interactiunea mama copil nu este reciproca, iar copilul nu primeste nici un indiciu ca a reusit sa modifice in vreun fel comportamentul mamei, va trage concluzia ca nu exista in virtutea principiului “Daca nu las o urma, nu exist!” iar asta duce mai departe la dificultati in recunoasterea existentei sale ca fiinta autentica si autonoma.
Toate metodele terapeutice cunoscute au intr-un final acest scop, de a invata adultul sa gestioneze aceste stari dificile, nicidecum de a le face sa dispara asa cum fantasmeaza multi pacienti care intra intr-o terapie. Pentru ca in momentul in care acesta nu se mai simte coplesit in fata emotiilor puternice, acestea isi pierd din intensitate, si poate interveni vindecarea.